Samanatorismul este un curent literar, ideologic si social-politic in primul deceniu al secolului al XX-lea, denumit dupa revista „Samanatorul” care a reprezentat, in modul cel mai pregnant, teoretic si practic, directiile de manifestare. Aparitia „Samanatorului”, revista literara saptamanala (Bucuresti, intre 2 decembrie 1901 si 27 iunie 1910) a fost pregatita ca program, de publicatii anterioare : „Viata” (1893), „Vatra” (1894) si mai putin cunoscutele „Gazeta sateanului” (1884) si „Albina” (1897), in care au semnat multi scriitori intelectuali ai timpului, raspunzand unui program de „luminare a satelor” initiat de Spiru Haret, ministru pe atunci al Instructiunii publice.
Articolul program reprezinta un manifest estetic, proclama o „ indrumare mai sanatoasa” a criticilor, inchinata „intaririi” si „inaltarii neamului” afirmand limpede o directie de redespteptare nationala si sustinand vocatia militanta a literaturii.
Realitatea social-politica a Romaniei era dominata de exigentele presante ale problemei taranesti si nationale: idealul unei societati rurale, intemeiata pe traditie si opusa restructurarilor capitaliste. Din punct de vedere estetic, Samanatorismul este un romantism tarziu, o selectie tematica dominata de evocarea istorica si descrierea satului, deseori stramutat in timpuri arhaice; propune o anume individualizare a motivelor (opozitia sat-oras, denuntarea orasului, opozitia boier de neam-arendas, dezradacinarea, inadaptarea); aduce o perspectiva idilic-romantica si paseista, valorifica folclorul in spiritul unui ideal al desteptarii nationale, cere compasiune fata de taranime si civism politic.
