Psalm „Sunt vinovat...”
Eul liric isi recunoaste pacatele „sunt vinovat\ Pacatul meu adevarat\E mult mai greu de neiertat”. Divinitatea este exprimata antitetic fata de psalmist „Sa te rastorn pe tine, Dumnezeu”, divinitatea este intangibila si nu poate fi egalata de psalmist.
Psalm „Tare sunt singur...”
„Tare sunt singur...”- eul poetic isi expune pierderea sperantei „Si te slujesc; dar, Doamne, pana cand?”. Eul cere un semn divinitatii „Trimite, Doamne, semnul departarii” pentru ca sentimentul poetic de singuratate sa fie sters. Divinitatea este departe, s-a instrainat de om (nu se mai arata).
Psalm „Ruga mea...”
Psalmistul si divinitatea se afla intr-o relatie antitetica intru-cat poetul are o viata efemera in comparatie cu Dumnezeu „Din vecnicia ta nu sunt macar un ceas.” Eul este o parte a creatiei, e limitat.
Psalm „Nu-ti cer un lucru...”
Eul poetic intretine un sentiment de dezamagire „Dar mie, Domnul, vecinicul si bunul\ Nu mi-a trimis, de cand ma rog, nici unul...”, iar divinitatea sugereaza absenta sprijinului.
Psalm „Te dramuiesc...”
Eul poetic pune la indoiala existenta divinitatii „Vreau sa te pipai si sa urlu: Este!”. Divinitatea este prezenta printr-un vis „Esti visul meu, din toate, cel frumos”.
Psalm „Pentru ca n-a putut”
Psalmul ilustreaza divinitatea asa cum a fost descris in forma umana „Te-ai aratat adeseori fapturii\Si-ntotdeauna-n haine de-mparat” , iar pentru eul liric El este prezentat ca o speranta „Doamne, izvorul meu si cantecele mele!”
Este ilustrata efemeritatea conditiei incapabile sa descifreze tainele. Divinitatea sare razbunatoare, blameaza conditia umana.
Psalm „Pribeag in ses...”
Eul liric este dominat de sentimentul mortii, este captiv, melancolic „Sunt prins din patru laturi deodata”, „Si canta moartea-n trambitele mele!”
Psalm „Vecinul meu”
Efemeritatea eului liric. Divinitatea controleaza totul si este atotputernica.
In majoritatea psalmilor, oscileaza divinitatea, se instraineaza, reproseaza, aspira la cunoastere, permanenta cautare.
Psalmii din „Cuvinte potrivite” ocupa un loc aparte in creatia argheziana, ei reprezentand punctul culminant al unei probleme existentiale obsedante. Importanta nu este delimitarea neta a atitudinii argheziene (intre credinta si necredinta) si interpretarea cat mai nuantata a textului poetic.
Toate textele au acelasi titlu si fac trimitere inevitabila la psalmii lui David din Biblie.
In ambele texte omul este singur fata in fata cu Dumnezeu caruia ii adreseaza intrebari esentiale despre existenta. David o face cu iubire si supunere, Arghezi cu razvratire; psalmul este un text de adresare, inchinare. La Arghezi, inchinarea e o forma de cautare, are aproape intotdeauna la baza cererea unui obiect, unui semn.
Experienta monahala de la Cernica, amprenteaza vocabularul psalmilor dar nu si atitudinea psalmistului. Atitudinea lui Arghezi nu este aceea a unui fost teolog nici a unui metafizician ci mai degraba a unui primitiv care cauta pe intuneric dovada palpabila a existentei divinitatii.
Poetul insemnat cu har „Port cu mine semnul ca o chezasie” – este dominat de setea de cunostere care se loveste de cele mai multe ori de tacere sau de refuz „Ti-am auzit cuvantul zicand ca nu se poate”.
Vointa de a-si asuma conditia de muritor („Primejdia o caut si o isc” ... „Ducand in carca monumentele intreg” ) este urmata de indoial, de un sentiment acut al parasirii ( „Tare sunt singur, Doamne, si piezis”).
In cele din urma, neprimind niciun semn, psalmistul izbucneste „Vreau sa te pipai si sa urlu: ESTE!”.
Psalmii lui Arghezi sunt asadar marturia unei stari agonice, a luptei interioare in cautarea lui Dumnezeu. Chiar cand domina sentimentul indoielii, nevoia de a crede se se afrime mai puternic ca o recunoastere indirecta a existentei.
PSALM
„Tare sunt singur, Doamne, si piezis”
Poemul este construit ca un monolog adresat:
- Intrebarile retorice
- Persoanele I si a II-a
- Adresare directa prin vocativul „Doamne”
- Imperativul verbului „trimite”
Poezia este construita pe metafora „Copacul pribeag” adejectiv cu doua sensuri: hoinar\ singur= psalmistul cauta in zadar si este singur in fata lui Dumnezeu, singur printre oameni.
Piezis- sugereaza faptul ca psalmistul nu se supune destinului, nu accepta totul ca atare, este diferit.
Asocierea de la inceput a termenilor „copac” si „pribeag” ne prezinta Universul simbolic si metaforic, aceasta indica tonalitatea grava a textului ce are ca tema drama existentiala.
Relatia dintre uman si vegetal (ca parte a creatiei) evidentieaza in text diferite caracteristici ale naturii cu rolul de a accentua sentimentul eului poetic.
Comparatia subinteleasa dintre om si copac ilustreaza o opozitie, itrucat omul nu este statornic precum un copac, ci dimpotriva. In schimb, modificarile, atat fizice cat si morale pot fi asemuite cu transformarile continue ale copacului .
De asemnea este sugerata si efemeritatea umana, comparativ cu anumite caracteristici ale copacului. Radacina sa, care se afla la subteran, sugereaza ideea de moarte „din pamant ne-am nascut, in pamant ne intoarcem”. Tulpina deasupra pamantului ilustreaza viata (existenta) umana, iar tendinta copacului de a creste spre cer sublinieaza aspiratia umana catre cunoastere\trecere intr-o alta existenta.
Radacinile mai fac si trimitere la origini: copac pribeag – uitat in campie (solitar), fruct amar, cu frunzis, tepos si aspru, izolare, conditia dedamnat (fapt inerent al conditiei sale); aspru-n indarjire vie- sete de cunoatere, nu abandoneaza lupta. Cantul- simbol al creatiei, cantecul pasarii poate fi interpretat ca o metafora a creatiei\ inspiratiei.
Pomi cu rod – folosirea pluralului, placuti de ceilalti; cu gust bun; cu nectare roze de dulceata; stau pe coaja moile omizi. Copacul probeag este diametral opus pomilor cu rod, cel dintai sugerand reprosul psalmistului asupra conditiei sale, iar pomi cu rod amintesc atat de puritatea initiala a omului care traia in gradina Edenului, dar face si referire la pacatul originar.
Copacul pribeag „prins intre vecii si ceata” ramane in acelasi stagiu, nu are revelatia divinitatii (nu i se dezvaluie nimic). Vecii- starea permanenta din care nu poate iesi.
Intrebarea retorica sugereaza razvratire, deznadejde. Vazand ca nu primeste niciun raspuns, trage singur o concluzie: se resemneaza. Cautarea divinitatii presupune sacrificiul ( asa cum presupune si creatia in conceptia argheziana).
Imaginile vizuale se impletesc cu cele auditive si olfactive „Copac pribeag in campie” , „pasarea ciripitoare” , „prin umbra de fum”.
Cuvintelor li se atribuie o noua valoare : limbaj argotic, concentrat pe mizeria umana, poezie obiectiva, intoarcere la naturalismul caracterizat prin brutalitate si cruzime.
Tablourile acestui Univers impresioneaza prin conturul dur, rigid al obiectelor.
Azi noapte cu luna si plopii\ 8 bolnavi au dat ortul popii” prin descrierea detaliata a unor figuri incarcate de uratenie („Fatalaul”), mai impresioneaza prin prezentarea unor situatii din viata de dupa gratii : „Ies mortii... sunt 10 la numar\ si umar la umar se duc in cosciuge”.
Divinul coboara pe treapta cea mai de jos a conditiei umane (Dumnezeu sufera in oameni ce nu mai sunt decat epave ale conditiei lor).
Estetica uratului reflecta estetica si etica umanitatii damnate.
