Povestirea

In sens larg povestirea se confunda cu naratiunea datorita sinonimiei dintre verbul a nara si a povesti.

In sens restrans povestirea este o specie literara a genului epic de dimensiuni reduse prezentand caracteristici slab individualizate.

Trasaturile povestirii:

Importanta acordata naratorului (intamplarile sunt relatate de catre un narator care isi exprima si propria atitudine).

Perspectiva narativa este in general subiectiva ( perspectiva narativa „ impreuna cu” sau „dinafara”).

Naratorul se limiteaza la prezentarea unui singur fapt epic cel mai adesea insolit.

Desfasurarea actiunilor este destinsa mai putin tensionata decat in nuvela (conflictul este un pretext care declanseaza naratiunea).

Accentul cade pe evenimentele prezentate si nu pe personaj.

Existenta unui „ritual al spunerii”. Adresarea catre naratorii interni si externi stabilindu-se astfel o legatura intre acestia.

• Naratorii interni pot interveni fie pentru a cere informatii fie pentru a-si exprima opinia.
• Existenta unor formule de initiere si mentinere a comunicarii.
• Prezenta unor elemente de comunicare nonverbal si paraverbale.
• Folosirea tehnicii evocarii ( naratiunea ulterioara)= evenimentele prezentate sunt intotdeauna veridice din punct de vedere al naratorului.

Clasificarea povestirilor:

• Dupa forma= povestiri in versuri ori in proza
• Dupa continut= povestiri satirice, fantastice, filozofice, magice, realiste.

Tehnici narative specific speciilor epice:

Tehnica povestirii in povestire

Tehnica povestirii in rama = este o tehnica narativa prin care naratiunea este incadrata intr-o situatie de comunicare.

Situatia de comunicare reprezinta incadrarea tematica a naratiunii, fixeaza timpul si spatiul

relatarii dar si premisele naratiunii. Naratiunea va fi un argument la premisa formulata in situatia de comunicare de asemenea naratiunea presupune un alt timp si spatiu al evenimentelor.

Naratorul reprezinta unul dintre locutorii prezenti in situatia de comunicare.

Povestirea in povestire este o tehnica prin care un personaj al unei naratiuni principale intrerupe firul epic printr-o relatare proprie reluand rolul de narator in cea de-a II-a naratiune.

Trasaturile generale ale prozei lui Vasile Voiculescu

Povestirile lui Voiculescu sunt publicate intre 1946- 1958 in cele 2 volume „Capul de zimbru” si „Iubire magica”.

Principalele trasaturi ale povestirii:

• Subiectul acestora reinvie forta riturilor ancestrale ( prin existenta unor elemente magice, descantecelor, a scenelor sacre de vanatoare si de pescuit).
• Interesul pentru ocultism.
• Aparitia magicului in spatiul realitatii (intr-un cadru real sunt prezentate intamplari neobisnuite)= taramul nu este fantastic ci real.
• Fantasticul se indreapta frecvent spre senzational ( intamplarile prezentate ca adevarate sunt realizate de personaje cu puteri supranaturale).
• Tema centrala a povestirilor lui V. Voiculescu este disparitia unei lumi mitice.

Structura povestirii „In mijlocul lupilor”

Din punct de vedere structural opera contine 2 planuri:

• planul real ( cuprinde rama, discutiile narate de condamnarea Luparului, vizita judecatorului la casa Luparului, invitatia la vanatoare).
• planul fantastic ( cuprinde comunicarea Luparului cu lupii, opiniile satenilor despre Lupar, imposibilitatea judecatorului de a-si explica cum a ajuns acasa).

Avand in vedere cele 2 planuri putem afirma ca „In mijlocul lupilor” este o povestire realista cu aura fantastica.

Fantastical este sustinut prin simboluri magice ( desenele, bunda de plana, oala cu ierburi, partea oculta a existentei Luparului – comunicarea cu lupii).

Realismul operei este sustinut de abundenta detaliilor si prin incercarea de a explica magical intr-o forma rationala ( descrierea Luparului, casei Luparului, drumul spre locul unde intalneste lupii).

Prezenta acestei structuri binare determina existenta unei relatii care se stabileste pe de-o parte intre narator si lumea prezentata si pe de alta parte intre narator si naratarii interni.

Dubla relatie genereaza tehnica povestirii in rama.

Existenta unui final deschis care permite naratarului extern fie formularea unei solutii rationale fie uneia fantastice.

Tipologia personajelor in opera:

• Tipul intelectualului ( naratorul) care relateaza la persoana I semn al asumarii intamplarilor prezentate.
• Reprezentat de narator si naratarii interni cultivati care cunosc vanatoarea mai mult livresc (din carti).
• Individul primordial reprezentat de Lupar.

Intelectualul apartine spatiului modern, profan. Primordialul apartine spatiului arhaic, sacru.

Trasaturile romantice ale personajului:

• Solitudinea personajului
• Comuniunea cu natura a personajului
• Ocupatia de vanator a personajului
• Personaj exceptional in situatii exceptionale
• Prin varsta arata o alta influenta a romantismului

Trasaturile expresioniste ale personajului

• Personaj arhetipal in imprejurari arhetipale ( trebuie sa pastreze sau sa sintetizeze gesturile esentiale ale stramosilor)
• Personaj care se supune ritmului naturii
• Personaj initiat facand parte din categoria privilegiatilor
• Poarta semne distinctive detasandu-se de restul colectivitatii.