Gen dramatic - gen literar in care transmiterea sentimentelor se face in mod direct, prin intermediul personajelor si al actiunii, modul principal de expunere fiind dialogul (sper deosebire de genul epic).
Dramaturgie - disciplina care are ca obiect de reflectie principiile si regulile de compozitie ale textului dramatic sau ale spectacolului teatral. Uneori termenul e folosit cu sensul de productie dramatica sau teatrala, sub forma textelor scrise sau a spectacolelor (EX: „Istoria dramaturgiei romanesti”).
Comedie - specie a genului dramatic, care urmareste starnirea rasului prin ilustrarea satirica, ironica, a moravurilor/ tipurilor umane.
Trasaturi : actiunea este, de cele mai multe ori dinamica,iar deznodamantul intotdeauna vesel; personajele ridiculizate sunt cu predilectie personaje inferioare; introduce personajul – caracter; teatrul modern asocieaza comediei un profund caracter tragic.
Comic – in sens larg, ceea ce starneste rasul. Comicul este un fenomen propriu naturii umane. Un element esential in declansarea efectului comic este contrastul sau nepotrivirea (intre aparenta si esenta, intre pretentii si realitate, intre asteptari si rezultate etc). Pentru a fi receptat cu detasare amuzata, comicul trebuie sa fie inofensiv.
Surse ale comicului:
Intriga - elementul care declanseaza actiunea intr-un text narativ sau dramatic. De obicei, in teatru, intriga desemnseaza toate complicatiile aparute pe tot parcursul desfasurarii subiectului; in creatiile dramatice unitatea de actiune este mai stricta decat in multe scrieri epice.
Conflict dramatic – infruntarea dintre doua sau mai multe personaje dintr-o piesa de teatru, datorata unor interese, atitudini sau sentimente contrare. Conflictul si intriga sunt elemente fundamentale ale constructiei subiectului dramatic.
Teatrul in romantism si in perioada premergatoare acestuia inregistreaza cateva incercari dramatice, singurele reviste fiind „Chiritele” lui Vasile Alecsandri.
In pregatirea reusitelor din comedii, Caragiale face exercitii de compozitie numite „Momente si schite”. Ele sunt mici scene de viata structurate pe principalele teme in directia carora vor merge si comediile: satirizarea burgheziei, politica, statul si institutiile lui, viata urbana.
Societatea bucuresteana dar si a targului de provincie indentifica in viziunea lui Caragiale o gama relativ restransa de tipuri umane ( aflate in actiuni previzibile si generatoare de comic). Principala particularitate a comediilor nu vine de la nivelul actiunii sau personajelor ci din atmosfera creata in jurul acestora. Critica vizeaza caractere autohtone precum: demagogul, mascariciul, politicianul corupt, femeia adultera etc. Fiecare tip este relativ usor de intuit si provine din mahalaua marilor orase dar care aspira la functii si responsabilitati inalte.
Personajul feminin este schematic construit si lipsit de profunzime. Tentatia adulterului ridiculizeaza personajul feminin fara insa ca autorul sa fie tentat sa atace instanta morala ( este mai degraba in aceasta mai mult o moda decat o alta fata a moralitatii).
La Caragiale este evidenta predilectia pentru personajul masculin. In care constructia fiecarui personaj intalnim preferinta pentru satira ironica, plierea unei aparente care de obicei este o esenta care trebuie ascunsa si o zeflemea fata de intreaga societate. Aceste elemente comune formeaza fizionomia unei societati ( asa cum o vedea Caragiale in a II-a jumatate a secolului al XIX-lea).
In atmosfera berariei ori a cafenelei, Caragiale face exercitii de observatie, in „Momente si schite", exercitii de compozitie, iar comediile le insumeaza.
Actiunea comediei consta in deosebi in cate un eveniment care agita, dinamizeaza, evidentiaza caracterul. Din acest punct de vedere actiunea ramane un pretext care are menirea de a desfasura mastile, de a le pune in actiune.
Comediile lui Caragiale respecta canonul clasic: evenimentul nu este altceva decat o actiunea suspendata in timp si spatiu in jurul careia graviteaza mastile.
